De la o vreme am început să alerg. Din păcate n-am nici un parc prin apropiere, așa că dau ture Unirii – Pța. Alba Iulia. Cel mai des se întâmplă să ies la ore când străzile sunt foarte aglomerate (10-12).
Când mai prind vreun semafor, mă uit în jur și mulți oameni din mașini se holbează la mine. Mulți oameni grași în mașini mari și scumpe. Nu mă înțelegeți greșit, și eu sunt gras, da’ încerc să mă mișc cât de des pot. Ideea e că văd în ochii oamenilor un dispreț care spune: “Ce să spun, bine că alergi tu…”
Chestie pe care am mai auzit-o când strigam cu mândrie pe blog că am plantat doi copăcei în fața blocului, dar aici se referă la altă temă: mediul înconjurător. Fix când îi plantam, au trecut niște băieți care o ard pe la Meu Cafe, noua jucărie a băieților cu mașini albe: “Ia uite-l bă pe ăsta, plantează copaci”. (apropo, copăceii tocmai au împlinit un an, unul dintre ei deja are frunzulițe, iar celălalt înca n-a înmugurit… sper să fie ok. și i-am toaletat frumos. sunt tare mândru)
Întrebarea e următoarea: de ce românii sunt atât de reticenți atunci când vine vorba de îngrijire (atât îngrijirea personală, cât și a mediului înconjurător)?