E special pentru mine. E singurul care, ani la rând, m-a dus de multe ori la Belgrad. Aveam 17 ani când am plecat singur, de nebun, către capitala Serbiei. Se întâmpla prin 2004-2005 și nu știam la ce să mă aștept.

Trebuie să fi fost în ianuarie, dar chiar nu mai țin minte anul. Eram puștan, purtam adidași de baschet și treninguri. Nu mai am poze, mi s-au ars harddiskurile cu fotografii din perioada aia.

În Belgrad m-am plimbat la patru dimineața pe străzi și am vorbit cu oamenii deschiși. În Belgrad am mers pe jos 42 kilometri într-o singură zi și nu m-au durut picioarele. În Belgrad am stat o oră să intru într-un club mișto și să dansez pentru prima oară pe muzică sârbească.

2009 e anul în care am fost pentru a patra oară acolo. Mai mare, mai deștept și mai sexy. Pe dracu’. Emoția belgrad nu s-a schimbat. Zâmbesc când mă urc în 361 către plecare și mă topesc la întoarcere. Chiar dacă 361 e vechi, murdar și nenorocit. El e doar trenul către wonderland.

Anul ăsta vorbeam cu o belgrădeancă și m-a întrebat daca am mai fost în orașul ei. I-am zis că da, de trei ori înainte. S-a mirat, nu se aștepta. Apoi i-am zis că de fiecare dată când plec mă pocnește melancolia mai rău decât un pumn în gură. Mi-a spus că-s “emoțional”.

Și cred ca are dreptate. Timp în care m-am gândit la străinii pe care îi cunosc. Cu care pot bea bere, alături de care pot ieși în club sau călători. Ei au un numitor comun: nu dau doi lei pe sentimentul unei noi experiențe. Pentru că deja au văzut toată lumea, au călătorit an de an în țări străine.

Trenul 361 m-a dus către lume mai mult decât ar fi făcut-o vreun avion.